Mie cel mai bine imi suna muzica atunci cand sunt singura, preferabil pe intuneric sau cu ochii inchisi. Cel mai greu imi e sa ma bucur de muzica pe care am ales-o eu atunci cand o asculta si alti oameni pe care nu ii cunosc foarte bine. Problema numarul 1 e ca preferintele mele muzicale se indreapta spre tristosenii, genul de-ti vine sa te tai cu lama.
In mod paradoxal, cu cat e muzica mai trista, dupa o sesiune buna de ascultat si, cel mai adesea, cantat (a se citi urlat) peste, mie-mi trece tristetea si ma simt ca noua. Efectul de catharsis. Din cate am observat insa, altii nu sunt deloc de aceeasi parere cu mine. Aveam la un moment dat o colega camera, care m-a rugat sa-mi cumpar ori mie casti, ori ei antidepresive.
Apoi mai e problema playlistului. Nu e de ajuns ca muzica sa fie buna, ea trebuie dozata si amestecata cu grija pentru a curge firesc si a avea parte de variatie in acelasi timp.
In ultima vreme nu prea pot sa ma mai bucur de concerte, pentru ca obiceiurile proaste ale celor din jur imi distrag grav atentia. Cel mai mult si cel mai mult, ma enerveaza telefoanele. Canta omul pe scena la sentiment, publicului ii lucesc ochii, ofteaza in masa si brusc se aude
Cavalleria Rusticana, suna un mobil.
In momente din astea, as vrea ca toata lumea, inclusiv oamenii de pe scena, sa se intoarca spre individul cu telefonul si sa arunce spre el cu ce au la mana, telefoane stinse, posete, sticle de apa plata, instrumente etc.
Mama lor de mobile, nu mai scapi de ele niciunde. Si cand te gandesti ca acum cativa ani nici nu existau...
Iunie era luna in care apa raului ajungea la temperatura numai buna de scaldat si, in asteptarea vacantei, mergeam la scoala cu costumul de baie sub uniforma si de-acolo direct la rau pana se lasa noaptea si ne dobora foamea.
